Tagged: perseverenta

Decât neplacut, mai bine nefacut

Photo Credit: martinak15 via Compfight cc
Photo Credit: martinak15 via Compfight cc

follow-small

Am crezut mereu că sunt lipsită de ambiţie şi perseverenţă şi de fapt ele mereu au crescut şi m-au susţinut în tot ceea am devenit până acum.

„Și lucrați și cu adulți? ” întreb cu speranță. „Știu că e o deprindere care se învață atunci când ești mic…. ”
„Sigur că da, majoritatea celor cu care lucrez sunt adulți.”
„Perfect, ne vedem luni la ora 19.00, când ai mei copii sunt la sport și avem liniște.”
Închid telefonul și-mi notez repede data în calendar. Îi spun și omului meu care e planul, să știe și să nu fiu nevoită să-l înlocuiesc la antrenamentele copiilor. Chiar dacă el și-a asumat complet această responsabilitate, sunt situații în care nu ajunge să o ducă la bun sfârșit și atunci trebuie să merg eu. Și înțeleg. Dar în acest caz particular, n-aș vrea să mai înțeleg. Luni e ziua regăsirii timpului pierdut.

***
Urma să fiu Nadia Comăneci a tatei. Se dorea să aduc acasă o medalie de aur și să fiu o mândră gimnastă cu care ai mei s-ar fi putut lăuda și mai mult decât deja o făceau cu orice faptă a mea. Eram nu doar primul copil minunat şi foarte talentat în multe arii, afişat peste tot ca la circ, ci urma să devin și prima la gimnastică ritmică din tot neamul nostru.
Timp de șase ani părinții mei au făcut eforturi susținute să mă ducă la antrenamente, câte 2 ore pe zi, cheltuindu-și timpul lor, dar și pe al meu. Am participat la 3 turnee unde am luat locul 5 și 6, destul de dezamăgitor pentru tata, care mă vedea mereu pe podium. Gimnastica ritmică e frumoasă, mai ales când  îți place. În rest, e multă muncă, antrenoarea este de cele mai multe ori severă pentru ca fetele să aibă rezultate, sălile sunt  de regulă de hadbal sau de fotbal- mari și foarte reci și mai e și forțarea zilnică de a merge acolo, în loc să stai acasă la joacă.

Nu îmi este nici acum clar de ce ai mei au ales să mă ducă la gimnastică. Nu-mi amintesc de nici o discuție cu ei sau de vreun talent răvășitor al meu care să-i fi determinat să ia această decizie. Știu că mergeam strâmb, cu vârfurile în interior, iar la vârsta de 5 ani eram rotundă și nu aveam gât sa mi se încheie căciula. O colegă de-a mamei i-a spus că gimnastica poate fi o soluție pentru ambele „defecte”. Eram atât de rotundă încât la înscrierea la gimnastică, doamna profesoară Constantinescu i-a spus lui tata: ‚Dl. Coțofană, dar cât e în lungime, atât e și-n grosime! Pot cel mult s-o dau de-a dura în sală”. Tata și-a dorit însă atât de mult să nu renunțe la visele lui, încât mi-am început activitatea de gimnastă.

Să fii sportiv e de multe ori sinonim cu pierderea copilăriei și câștigarea viitorului. N-am simțit că mi-am pierdut copilăria, dar nici un viitor n-am facut din gimnastică. Îmi aduc aminte însă că după 3 ani, număram orele antrenamentelor și calculam destul de strict cât timp de joacă îmi ramânea. Aveam impresia că toți copiii de la bloc au mai mult timp de joacă decât mine. Chiar dacă nu se jucau, le ramânea timp să cânte la pian, ca Liana, vecina de alături sau să meargă la tenis, ca Miruna sau la balet. Nu știam pe nimeni care făcea balet, dar înainte de gimnastică, mama m-a dus la câteva ore și țin minte că tare mult mi-au plăcut. Deşi eram rotundă, tiu-tiu-ul tot îmi venea drăguț și mă pricepeam să fac piruetele grațios. Baletul e frumos, dar e foarte dur și aproape mereu însoțit de un profesor agresiv și sever, iar mama nu avea nervi să vadă cum cineva țipă constant la mine.

Eu n-am avut pian, deși cântam la clapele imaginare de la masa din sufragerie sau când mergeam la Liana în vizită. Nu mă interesau păpușile, fundele de par și clamele colorate aduse din America, deși avea foarte multe. Pianul era cel mai valoros obiect  din casa aceea și toți știau să cânte la el. Nu-mi amintesc să le fi spus alor mei despre pasiunea mea, dar mi se părea cumva evidentă. Seara cât timp ei se uitau la jurnalul de ştiri, la masa din capătul aceleaşi camere eu mă prefăceam că sunt la concert şi cânt perfect orice partitură mi se cere. Un pian necesita exercițiu acasă și asta însemna că trebuia să-l cumpărăm. Era scump și ai mei mereu îmi spuneau că finanțele sunt reduse. Îi credeam.

Cât despre tenis, nu cred că am vorbit vreodată serios cu ai mei despre el, deși  băteam mingea pe pereții terenului de câte ori puteam sau mă zgâiam ore în șir la meciurile de pe zgură, până când gardul de plasă îmi lăsa urme pe față. Mă simțeam importantă când mingile făceau salturi peste gardul înalt și eu le dădeam înapoi jucătorilor, făcând parcă parte din meciul lor. Dar ai mei spuneau că nu e un sport cu grație, nu e feminin și cred că exista iar o reținere financiară. Echipamentele și cantonamentele erau în totalitate plătite de părinți și oricum era un sport prea de forță pentru o fată care deja juca fotbal afară cu băieții.

Așa că am ajuns să merg zilnic la gimnastică ritmică, la cea mai mare sală de sport din Bacău, unde lucram cu o panglică de mătase luată de tata de la ruși, cu o coardă confecționată de o croitoreasă pricepută, în costumele pe care mama mi le cumpăra o dată la 3 luni de la magazinul „Punguța cu doi bani”.  Aveam toate condițiile să fac performanță pentru că aveam ultimele apariții în materie de obiecte necesare acestui sport: cea mai frumoasă minge, cele mai lucioase măciuci și un cerc albastru deosebit,. Purtam dres alb, costume de gimnastică cu mâneci lungi și în anotimpurile reci aveam și jambiere să îmi țină vârfurile calde. În primul an, dresul alb nu făcea altceva decât să-mi adauge încă 1 cm la pulpele pufoase, așa că primele mele poze spun că am nimerit din greșeală în postura unei gimnaste filiforme.  Dar ai mei erau tare mândri de ţinuta mea şi eu nu puteam decât să mă iau după ei.

În grupa noastră eram 12 fetițe, cele mai multe cu burtici rotunde și toate având 5-6 ani. Antrenamentele aveau loc seara, de la ora 18 la 20, la început de 2 ori pe săptămână și apoi treptat se mai adauga câte o zi. Aşa se făcea performanţă. Pentru că înaintea noastră de cele mai multe ori era meci de handbal sau baschet, trebuia să venim cu 10 minute mai devreme, să ne schimbăm și să ne pregătim spațiul de lucru. Ne adunam pe teren, ne aliniam toate în fața ruloului de mochetă verde (covorul oficial de concurs) pe care urma să lucrăm, și la fluierul antrenoarei începeam să împingem deodată sulul care se subția sub pașii noștri repezi și sincronizați. Cât timp noi țopăiam pe covor și ne duceam la bun sfârșit exercițiile, părinții stăteau nemișcați în tribune urmârindu-și cu mândrie sau cu dezamăgire prestația odorurilor.

Antrenoarea noastră, domna Constantinescu, era o fostă gimnastă, fără o carieră recunoscută în domeniu, dar apreciată pentru calitățile ei pedagogice. Mică și uscată, tunsă după modelul Mireille Mathieu, cu un păr roșcat, tare și sănătos, și mirosind puternic a un parfum greu de matroană, nepotrivit pentru cei 35 de ani ai ei, ne îndruma cu o voce răgușită  care suna deosebit de strident în sala mare.  Doamna, cum îi ziceam, era foarte hotărâtă să facă din noi mari gimnaste, așa cum nici ea n-a fost. Cred că întâlnirea ei cu tata n-a fost întâmplătoare.

Pe măsura ce creșteam, antrenamentele deveneau exigente. Exercițiile erau din ce în ce mai grele, nu mai erau acceptate ratări sau scăpări, cum ar fi vârfuri îndoite sau genunchi neîntinși, iar grația degetelor și a capului trebuia să facă parte deja din fiecare viitoare gimnastă.
N-am fost niciodată foarte elastică și cred că am fost printre ultimele din grupa mea care a reușit să facă perfect șpagatul, sfoara și podul. Acestea sunt cele trei redute pe care le ai de cucerit atunci când vrei să devii o gimnastă de performanță. Desigur, mai e și mânuirea obiectelor și urechea muzicală fără de care nu poți face un exercițiu integrat.

Șpagatul și sfoara sunt exerciţii de mobilitate extremă, când picioarele se departează înainte sau în lateral, iar trunchiul coboară până la atingerea solului cu pubisul, astfel încât să nu mai existe nici o distanță între cele două, în timp ce genunchii și vârfurile picioarelor sunt perfect întinse.
Antrenarea corpului pentru această reușită însemna ca în fiecare zi, după ce mă încălzeam, să-mi forțez muschii să mă lase să mă apropii cât mai mult de sol, chiar dacă durerea îmi dădea impresia că ligamentele se vor întări și mai mult, îmi vor tăia carnea și vor sări pe covorul verde. Mă forțam să pot face schema respectivă, deși de multe ori, mă întrebam dacă forţarea mea avea vreo legătură cu grația. Și tot atunci instinctul de conservare apărea la orizont și rar mă lăsa să-l depășesc. Antrenoarea intervenea prompt și se lăsa cu toată greutatea pe umerii mei, până când mai câștigam un centrimetru în lupta cu distanţa către sol. Era unul din momentele în care îmi doream să nu ajung pe pământ.

Podul din picioare a fost o altă provocare pentru mine. Tata, care mă supraveghea din tribună, mă întreba mereu cum de celorlalte fete le iese mult mai bine. Un Pod foarte bun e atunci când corpul formează un cerc, prin coborârea pe spate a capului, care trage după el și trunchiul până când mâinile ating solul, iar vârfurile degetelor de la mână ating călcâiele. Corpul e perfect arcuit și oasele parcă dispar, rămânând doar mușchii încordați și perfect întinși. Imaginea rezultată e într-adevar frumoasă, doar că efortul de a ajunge acolo mi s-a părut mereu greu de dus. Podul fiecarei fete era măsurat zilnic cu centimetrul de croitorie și distanța era scrisă pe o agendă datată pentru a analiza cât de repede progresam.

Mie însă îmi plăceau componenetele secundare ale gimnasticii ritmice, și anume mânuirea obiectelor, muzica și posturile grațioase, dar nu chinuitoare. Excelam la aceste capitole: “Dacă ar fi tot atât de elastică pe câtă îndemânare are ! Și ce ureche muzicală !” era feedback-ul clasic al doamnei. Nu întâmplător îmi plăceau mie pianul şi tenisul. Puteam să prind panglica oricât de sus o aruncam și în orice poziție, la fel și coarda, cu cele două capete ale ei care pot să se ducă în direcții total greșite dacă nu știi s-o arunci. Mingea era preferata mea. Încă pot s-o arunc la orice înălțime și s-o prind într-o singură mână, doar în palmă, fără să-mi ating antebrațul.  Iar prima oară când am primit măciuci aurii, la 9 ani, am reușit într-o săptămână să fac mișcări care necesitau luni de exersare.

Doamna credea mult în mine, zicea că sunt isteață, dar îmi spunea destul de des în fața alor mei că nu mă antrenez suficient, că mobilitatea mea nu era la înălțimea cerințelor și asta făcea ca de multe ori, drumul spre casă cu tata să fie în tăcere.Abia așteptam să ajung la joacă și el fuma nervos, dezamăgit încă o dată de lipsa mea de ambiție. Uneori vorbele profesoarei ne însoțeau și la cină, când se discuta prestația mea de peste zi la gimnastică. „Grațiela cum poate? Dar Laura?”. Încă o dată eram comparată cu cele mai bune fete din lot, fete care lucrau și 3h pe zi la sală și apoi continuau acasă. Poate lor le plăcea; nu le-am întrebat niciodată.

Știu că tata și-a dorit mult să fac performanță. Şi mereu a crezut că pot să ajung foarte sus. Iar mama şi-a proiectat toate visele despre mine undeva într-o sferă înaltă. După o gimnastă celebră urma să devin ambasador. Nici acum n-am nici cea mai mica idee cum între viitorul meu şi aceste vise s-a pus semnul egal. Nu ştiu ce cariere deviate, cărţi citite în tinereţe sau filme la care au lăcrimat sau la care s-au însufleţit i-au convins că acestea sunt variantele potrivite mie. Și undeva, pe drum, și eu mi-am dorit să le împliesc visele, poate pentru a nu-i dezamăgi sau pentru a nu le pierde iubirea.

Participasem deja la trei concursuri şi nimic din ce se întampla acolo nu mă atrăgea. Plecam singure cu doamna profesoară şi antrenoarea secundară şi aveam un regim de viaţă deosebit de strict. Mâncarea ne era măsurată şi porţionată corespunzător greutăţii fiecăreia, eram cântărite de 3 ori pe zi, pentru că orice 100 de grame în plus ne puteau descalifica din start. Ieşeam bine la măsurători pentru că după primii doi ani de gimnastică rotunjimile m-au părăsit şi mult dorita formă filiformă s-a instalat. Puteam mânca liniştită orice în plus, doar că nu de faţă cu fetele din lot. Ne antrenam de 2 ori pe zi şi pauzele erau pentru masă, somn…şi un rest de joacă.

La Concursul Naţional de la Ploieşti, ţin minte că împreună cu alte 3 fete şi cu Graţiela, cea mai bună fată din lot, dar şi cea mai corpolentă, ne-am cumpărat pe furiş pufuleţi înainte de concurs. A fost pentru prima oară când am văzut ce înseamnă disperarea unui om care simte că îşi pierde sensul unor ani de muncă din cauza unei banale pungi de pufuleţi. Se mai întâmpla ca doamna să ne dea un şut în fund sau să ne ia de coadă când greşeam ceva la exerciţii, dar de data asta furia s-a dizlocat atât de rău încât ne-am luat o porţie zdravană de bătaie. A doua zi arbitrele parcă au simţit ce se întâmplase şi Graţiela a fost descalificată din start. Depăşise suta de grame admisă. Presiunea momentului n-a fost pentru mine motivaţională. Am intrat pe covorul de concurs cu vinovăţie, cu lipsa de convingere că trebuia să fiu acolo, cu un puternic sentiment că iar am dezamăgit. Am scăpat mingea în primele 30s şi am luat locul 6 la exerciţiul meu preferat.

Mă depărtam din ce în ce mai mult de visul alor mei. La 11 ani, după un concurs al meu deosebit de slab, le-am spus-o direct, dintr-o bucată, în bucătărie,: „Mâine nu mai vreau să merg la antrenament. Şi nici poimâine. Şi niciodată.” Mai avusesem tentative de a le spune acest lucru, dar li se păreau doar mofturi, şi niciodată n-am fost convingătoare ca atunci şi nici ei aşa ascultători. Cred că obosiserăm cu toţii şim-au lăsat să renunţ. Începeam să recuperez ceva din activităţile mele preferate şi pierdute. N-au fost pianul, tenisul sau baletul pentru care era nevoie încă o dată de ambiţie şi perseverenţă, pe care eu, prin renunţarea la gimnastică, demonstram încă o dată că nu le aveam. Am ales încă din acel an să devin olimpică la limba română, apoi să intru la cel mai bun liceu din oraş, să câştig o excursie în Franţa cu trupa de teatru din liceu, peste 7 ani să mă întreţin singură la facultate în Bucureşti şi primul job să-l obţin din prima, trecând cu bine toate cele 4 teste de angajare.

De la decizia de renunţare la gimnastică, tata și-a luat mâna de pe mine și nu mi-a mai asistat nici o manevră în viață. Mult timp am crezut că a fost puternic dezamăgit și n-a putut să treacă peste asta, chiar dacă atunci îmi amintesc că n-a fost supărat pe mine decât o săptămână. În anii următori am tânjit după împinsul de la spate pe care îl făcea la gimnastică, îmi doream să strige la mine „Mergi mai departe, ai şi tu un pic de ambiţie!”, sau să-mi conteste măcar o decizie. Şi o mustrare ar fi fost bună. După mulţi ani de zbateri interioare, de dorinţa de a-i vorbi tatei despre gimnastică, de încercări de smulgeri de declaraţii de iubire de la el în nişte momente dramatice, am înţeles că renunţarea mea de atunci ne-a luat tuturor o piatră de pe inimă. Mie, că am oprit ceva ce nu-mi plăcea, iar lor, că n-au mai muncit din greu la un vis care le aparţinea exclusiv. Şi chiar dacă schimbarea a fost mare pentru toţi şi munţi au căzut în sufletul lor, drumul pe care am pornit fiecare ne-a învăţat cred mai mult decât putea să ne înveţe un sport, cu care nici unul dintre noi nu avea o legătură mai mare decât admiraţia pentru Nadia sau îndreptarea mersului strâmb. Am simţit că iubirea lor a rămas acolo pe loc, n-a plecat, aşa cum mă temeam, doar a încremenit când au înţeles că, eu, obiectul adulaţiei, puteam să simt, să gândesc, să aleag. Aveam libertatea de a alege, dar nu ştiam dacă rezervele personale de ambiţie şi perseverenţă vor fi suficiente; nici că ele cresc dacă lucrul pe care îl faci îţi zbârleşte părul pe mâini.

Eram sigură că eşecul din gimnastică se va replica în orice domeniu aş fi abordat şi mulţi ani m-am prefăcut că nu sunt prietenă cu Ambiţia şi Perseverenţa. Am oprit orice activitate la cel mai mic semn de neplăcere, fără să-mi pun întrebarea dacă nu procesul, experienţa în sine sunt cele mai importante şi am trecut probabil pe lângă multe Trofee
În schimb, alte Medalii şi Recunoaşteri s-au lipit de mine aproape fără să-mi dau seama şi atunci tata a ieşit cu ele în lume să se laude. Nu erau Medaliile visate de el, dar erau câştigate de MINE. Îi e greu şi acum să-mi spună în faţă că este mândru de mine, dar cunoscuţii lui au informaţii la zi despre orice pas de-al meu care lui îi pare că e important şi măreţ. Şi în ochii lui, sunt mulţi.

***
Regăsirea timpului pierdut e o comoară când peste 27 de ani e ziua ta și omul tău drag, care te iubește și-ți cunoaște povestea, trimite acasă o cutie imensă în care găsești surprinsă un pian negru. Și deși spațiul în care locuiți e inghesuit, îi găsiți un loc și începi emotivă să apeși clapele. Și da, jumătate din lacrimi sunt pentru startul pierdut, dar jumatate sunt pentru bucuria regăsirii.
E luni și începe ora de pian.