Tagged: educare

Foarte adevarat – Principii de crestere a copiilor

5692644549_5b47d56f38
Photo Credit: Taimur Laghari via Compfight cc

follow-small

“Primul este Principiul binelui - Oamenii sunt în general mânaţi de bune intenţii şi aceste intenţii trebuie găsite şi susţinute. La copii, însă, eu cred că binele trebuie educat şi creat. Cred că e important să le spunem copiilor noştri cât de important şi cât de fundamental e să fii bun. Am auzit părinţi care spun că trebuie să-şi înveţe copii să fie răi şi egoişti pentru că trăiesc într-o lume rea şi egoistă. Tipul ăsta de abordare e o reţetă a nefericirii, pentru că un om rău va trăi întotdeauna într-o lume rea, pentru simplu motiv că şi-o creează aşa.

Un om bun poate că va suferi, poate că va fi rănit, dar va schimba lumea din jurul lui, iar atunci când nu o poate schimba va alege să trăiasă între oameni asemenea lui, buni. Reţeta fericirii nu e să fii hain ca să nu fie nimeni mai hain ca tine, ci dimpotrivă, să fii bun ca să laşi şi pe alţii să fie buni în preajma ta. În termeni de leadership acest model de gândire se numeşte stil umanist.

Al doilea pe listă ar fi, după părerea mea, încrederea în sine. Noi ne educăm copii într-o lipsă fundamentală de încredere în propriile lor forţe. Credem că dacă un copil se încrede în sine şi-o ia în cap şi devine încrezut. E incredibil cât de puţin înţelegem mecanismele psihicului uman. Am auzit afirmaţia asta de zeci de ori, de la tot felul de oameni. Ce nu înţeleg aceşti oameniei este faptul că respectivele complexe de superioritate nu sunt decât o manifestare agresivă a fix opusului, adică a lipsei de încredere în sine. Numai oamenii care nu se simt stăpâni pe ei intră în panică şi simt nevoia să se afirme în faţa celorlalţi sau chiar să se mintă pe sine că sunt mai buni decât sunt.

În lumea noastă extremele se ating. Complexul de superioritate şi cel de inferioritate nu sunt decât două feţe ale aceleiaşi monede. Încrederea în sine hrăneşte cea mai importantă nevoie umană, nevoia de autodezvoltare, ne echilibrează şi ne împacă cu noi şi cu lumea şi ne trage înainte într-un mod constructiv, activ, dinamic. Datorită încrederii în sine devenim etici şi stabili, pentru că nu avem de ce să minţim şi să înşelăm; suntem propriul nostru judecător şi de noi nu ne putem ascunde.

Mai mult decât atât, trebuie să-i învăţăm pe copiii noştri că binele şi răul vin de la ei, nu prin comparaţie cu ceilalţi, că a face ce e bine e o răsplată în sine şi că nu are nici o importanţă dacă cei din jurul tău sunt mai buni sau mai răi decât tine, dacă şi ei fac sau nu binele: tu fii bun, cât de mult poţi, pentru tine şi pentru respectul faţă de ceea ce poţi fi. Eu îi spun fetei mele de 10 ori pe zi că o iubesc şi de tot atâtea ori că e frumoasă şi deşteaptă. Nu-i spun că e mai frumoasă sau mai deşteaptă decât alţii, dar o susţin zilnic. Are 6 ani şi anul ăsta e primul în care a îndrăznit să-mi zică şi ea “te iubesc, tati” şi a fost foarte mândră de asta, iar eu, evident, foarte emoţionat.

Părinţii mei nu mi-au spus niciodată că mă iubesc. Pentru ei dragostea nu era ceva ce se afirmă, ar fi fost de prost gust. Poate că fata mea va fi încrezută şi infatuată, dar nu cred. Nu dă semne şi dacă nu le dă până la vârsta asta nu le va mai da.

Al treilea pe listă este, după părerea mea, libertatea. Ne-am obişnuit să controlăm viaţa copiilor noştri, ca şi pe aceea a angajaţilor noştri, până în cele mai mici amănunte. Totuşi şi unii şi alţii au cap şi judecă. Fata mea de 6 ani emite unele judecăţi care te lasă mască. Trebuie să-i încurajăm să o facă şi să le lăsăm libertatea de a o face. Sigur, nu pot judeca singuri orice, multe decizii îi depăşesc. Dar noi ne-am obişnuit să decidem pentru ei tot, de la ce mânâncă, cu ce se îmbracă, când fac ce fac, cu ce şi cu cine. Până în cele mai mici amănunte, uneori.

Am văzut excese  de control şi impunere, adesea aberante, la mai toţi părinţii pe care-i cunosc eu, chiar şi la mine şi la soţia mea. Rezultatul sunt copii rebeli, incapabili de judecată independentă şi echilibrată, care oscilează între obedienţă şi tâmpenii. La fiecare nou exemplu de lipsă de judecată părintele strânge mai tare şurubul, fără să înţeleagă că obsesia lui pentru control l-a adus în situaţia asta din capul locului.

Lăsaţi-vă copii să decidă în lucruri în care pot decide. Daţi-le şi întăriţi-le sentimentul libertăţii, dar şi pe cel al responsabilităţii care îi este indisolubil ataşat. Arătaţi-le cum libertatea lor trebuie să respecte libertatea altora şi cum deciziile pe care le iau au consecinţe pe care trebuie să şi le asume. Nu-i feriţi de decizii: aşa învaţă. Dacă vă întrebaţi de unde vin şi cum au crescut toţi adulţii ăştia apatici şi iresponsabili care vă înconjoară uitaţi-vă la copii voştri şi la voi atunci când le spuneţi “Ionuţ, pune-ţi puloverul verde”. Desigur că ar fi multe de spus, dar nu vreau să monopolizez discuţia, mai ales că nu sunt de fapt un expert; sunt doar un părinte ca şi voi cei care citiţi această carte.”